Capitolul 26 bis – Scurt tratat de viol în grup la adresa valorilor sexy – partea a II-a

reading33

Partea a II-a

Un bibliotecar pe nume Țuțea Toma

Din pricina unei erori de editare, acest domn nu a apărut în enumerarea din prima parte.

La matematică, fizică și chimie eram un dezastru, de aceea am optat în liceu pentru secția umanistică. Vedetele liceului erau cei de la secția reală. Inteligenți, frumoși și aroganți peste măsură, ne priveau cu un dispreț nedisimulat, considerându-ne proștii satului. Nenorocirea face că antipaticii ăia aveau dreptate. Nu numai că eram proști, eram și urâți ca dracu’ și obraznici. Interesul nostru pentru învățătură era atât de scăzut încât profesorii se chinuiau din greu să-și mascheze lehamitea din timpul predării materiilor lor. Cred că a fost una dintre cele mai tâmpite perioade din viața mea. Mă luptam cu două complexe în același timp, cel fizic și cel intelectual. Cu toate că reușisem demult să scap de cârje și mă deplasam cu relativă ușurință, mersul îmi rămăsese suficient de dizgrațios încât să-mi blocheze accesul la cel mai înalt deziderat al majorității băieților de vârsta mea: femeia.

În plan intelectual încercam să-mi depășesc complexele citind foarte mult. Din păcate, consumam timpul cu tot felul de cărți aflate la periferia literaturii, de la beletristică ieftină la romane polițiste și SF-uri. Într-o zi decid să fac un raid și la biblioteca liceului, unde auzisem că s-ar găsi o carte de șah pe care o căutam de ceva timp – “300 partide alese ale lui Alehin”. Eram în clasa a zecea și câștigasem câteva turnee importante, dar îmi lipseau cunoștințele de teorie și de tehnică șahistă. Ajung în bibliotecă, mă învârt pe acolo vreo 30 de minute citind tot felul de titluri, și în final văd și cartea mult căutată, așezată pe un raft de jos, printre alte cărți de profil. Mă asigur că nu mă vede nimeni, iau cartea și, cu chiu, cu vai, reușesc să mi-o bag în pantaloni, la spate. Cartea fiind foarte groasă a trebuit să îmi desfac de tot cureaua pantalonilor ca să-i fac loc. M-am chinuit de pomană. Bibliotecarul, printr-o deschizătură dintre cărți, observase în tăcere tot chinul prin care trecusem în încercarea de a fura acea carte. În loc să mă dea pe mâna conducerii liceului, m-a poftit să mă așez pe un scaun și m-a descusut cu răbdare și abilitate, aflând de la mine care îmi sunt pasiunile, temerile, nemulțumirile, dorințele. Începând din ziua aceea m-am ales cu un mentor. Până la terminarea liceului mi-a structurat cu multă atenție lecturile, trecându-mă prin psihologie, filozofie, artă și, bineînțeles, prin marile romane și autori ai lumii. Îmi amintesc și abilitatea extraordinară de care a dat dovadă, câștigându-mi încrederea încă din prima săptămână. Mi-a dat două istorii ale artei scrise de doi autori diferiți – Elie Faure și Alpatov. Când i le-am returnat, m-a întrebat care mi-a plăcut mai mult.
– Elie Faure, răspund.
– De ce?
– Nu știu. Probabil că m-a făcut să înțeleg și să rețin mai bine decât a reușit cealaltă.
– Nu. Pentru că ea este o operă de artă în sine, îmi spune bibliotecarul. Și ți le-am dat pe amândouă ca să te ajut să-ți dezvolți propriul aparat critic.

De la Țuțea Toma am învățat importanța studiului sistemic și al propriului aparat critic.

Un derbedeu pe nume Mirel Udilă

Pe plan intelectual inițiasem soluția corectă pentru a scăpa de complexul pe care îl aveam vis-a-vis de antipaticii de la reală. Mai rămânea să găsesc soluția și pentru cel fizic. În mintea mea de atunci acest lucru se putea rezolva doar printr-o atitudine de băiat rău, așa că m-am apucat de fumat, de băut și de jucat poker și, prin niște cunoștințe mai vechi din țigănie, m-am lipit de o gașcă de cartier extrem de violentă. În scurt timp, urmare a violenței mele excesive, în ciuda faptului că mâncam aproape de fiecare dată bătaie, am câștigat respectul găștilor din târg și mi-am construit o solidă reputație de derbedeu. Ajunsesem în clasa a unsprezecea când bunică-mea ne-a vizitat pentru prima oară. Cu toate că de ani buni maică-mea a reușit să ne scoată din mahala, obținând un apartament la bloc într-un cartier frecventabil, pe motiv că s-a măritat cu un țigan, a refuzat să ne viziteze până atunci. A stat la noi o săptămână, timp în care, pentru a-i face plăcere mamei, toți din casă am încercat să părem altceva decât eram în realitate, tata fiind campion absolut în tentativa sa de a imita comportamentul unui “domn”. Era atât de caraghios încât luni de zile ne pufnea pe toți râsul când ne aminteam faze cu el din acea perioadă. Când a plecat, ne-am adunat toți în sufragerie să ne luăm rămas bun, mimând fără succes regretul despărțirii. La fel de fără succes, compunându-și și o mină îngrijorată și suferindă, băbătia o atenționează pe mamă în ceea ce mă privește.

– Măi Cuța, ai grijă cu Sorin! Cât am stat aici n-a pus mâna pe carte, a venit de vreo două ori beat și are o privire de criminal. Copchilul ăsta ori omoară pe cineva, ori îl omoară altul pe el.

Mesajul era clar. “Vezi? Ți-am spus eu să-l dai la orfelinat.” Fără să aibă intenția, baba mi-a făcut un bine real. În târg își disputau titlul de șmecher suprem doi lupi singuratici. Nu aparțineau de vreo gască, nu umblau însoțiți de nimeni, nu băgau în seamă pe nimeni: Mirel Udilă și Aurel Giosalu, ambii în jur de 25 de ani și fără ocupație. Mirel era subțire, smead, fibros și cu un mers incredibil de elegant. Se îmbrăca numai în negru și-ți vorbea în permanență extrem de politicos. Nu căuta scandal, dar nici nu refuza vreunul. Luând în serios avertismentele babei, ai mei l-au invitat într-o zi acasă și, fără ca eu să știu, l-au rugat să aibă grijă de mine. Așa se face că într-o seară, fiind într-o cârciumă cu vreo doi tipi din gașcă, mă pomenesc că celebrul Mirel vine la masa noastră și îmi spune să ies până afară, că avem ceva de vorbit. Eram convins că, fără să știu, l-am supărat cu vreo chestie și că urma să o pățesc rău de tot. Tovarășii mei erau aproape sub masă, așa că, luându-mi gândul de la vreun ajutor, încercam să mă îmbărbătez cu ideea că a mânca bătaie de la Mirel Udilă nu este deloc rușinos, iar dacă apuc să-i trag și eu un pumn, aș avea cu ce să mă laud o viață întreagă. Când am ajuns afară, spre surprinderea mea, în loc să înceapă chelfăneala, mă trezesc cu rugămintea de a-l învăța șah.

– Am auzit că ești mare jucător de șah. Mă înveți și pe mine? Am o gagică și vreau să o impresionez. În schimb, eu te apăr când ai probleme. Ce zici?

Așa a început prietenia mea cu Mirel Udilă. M-a extras din gașcă, m-a lecuit de băutură pentru tot restul vieții, m-a ajutat să scap de complexul de inferioritate fizică și, mai presus de toate, m-a ajutat să înțeleg sensul cuvântului demnitate. De băutură m-am lecuit în momentul care mi-a spus pe un ton dur, nespecific lui, că unul care are problemele mele la picior arată penibil când se bălăngăne și de la băutură. De atunci am mai băut o singură dată, în deltă.

Complexul de inferioritate mi-a dispărut după ce am făcut prima dată dragoste cu o femeie. Am curtat-o mai bine de o lună până mi-a cedat, iar când a făcut-o a reușit să-mi inducă iluzia că e îndrăgostită până peste cap de mine, că am reușit să-i cuceresc nu doar trupul, ci și inima. Mult timp după aceea am aflat că femeia respectivă era de fapt o curvă plătită de Mirel, curvă care avea sarcina să mă facă să mă simt un om normal. Cel mai important moment al relației mele de prietenie cu acest om a fost acela când un milițian beat a tăbărât pe el și l-a luat la bătaie. Sub ploaia de pumni și picioare, Mirel a stat drept, fără să se clintească sau să-și mute privirea. Atunci am înțeles ce înseamnă demnitatea: un bun al tău pe care nu ți-l poate lua nimeni fără voia ta.

Despre Viorel Bălăioru și cele patru romane voi povesti în postarea următoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comments

    VEZI 28 COMENTARII
  1. F.G.Haiduc says

    Vai nea Sorine dar chiar nu ai si tu putina originalitate … Ti am acordat zilnic cateva secunde si tu … Pai ce faci acum e Gordon Geko in Wall Street : Money Never Sleeps … Chiar am crezut ca vrei sa deschizi ochii la copii din ziua de azi si si le faci putina educatie … Mai varsa si tu cate ceva ca sa invete cum sa se fereasca de cele rele si de … SARACIE . Nimeni nu e etern .P.S. : A inceput sa traga crapul pe Sf. Gheorghe?

  2. Maricica says

    Astept, mereu, cu nerabdare, urmatorul post. Domnule Vintu, de ce nu va constituiti un partid?

  3. Gabriela M says

    Ce bine e sa depanam amintiri , sa mai citim si noi cate o carte …reala . In rest , din kkt si politica nu ne scoate nimeni . Deocamdata .

    A fi om ,e lucru mare .
    A fi domn , e o intamplare .

    Sanatate va doresc domnule Vantu .

  4. Crstn says

    Interesante poveștile tale omule ! Nu stiu cat e adevăr si cat e ficțiune dar prind bine .

  5. says

    Original şi expresiv. Camil Petrescu – care avea teoria lui cum că marii romancieri nu provin din rândul scriitorilor profesionişti, ci sunt inşi veniţi din alte domenii, care care au capacitatea de a „scana” oameni şi situaţii de viaţă – ar fi fost încântat să vă citească.
    Dacă textele nu vă sunt prelucrate de „negri”, ci vă aparţin în întregime, înseamnă că ne aflăm în faţa unui prozator matur, ce are şansa de a intra în istoria literaturii române.

  6. simona says

    Ca ramai demn in fata loviturilor vietii este de apreciat.Dar daca viata vrea sa-ti dea o lectie pe care nu vrei sa o intelegi?Sper sa reusiti, facand aceasta retrospectie in trecut, sa va apreciati ca om la justa valoare.Cititorii, dupa cum observati, va ridica sau va coboara din locul unde sunteti cu adevarat.Nu-i condamnati, fiecare are sistemul sau de valori prin care va evalueaza, asta e si ideea.Cat de obiectivi putem fi in fata unei persoane atat de controversate cum sunteti, depinde doar de puterea fiecaruia din noi de a-l accepta pe celalalt asa cum este, cu bune si rele intr-un anumit context.Cred ca, scriind restul capitolelor, din ce in ce mai “grele”, la un moment dat veti renunta la sinceritate, va ramane doar literatura.Sper sa nu.Aveti curajul?

  7. says

    Fiecare viata este o poveste. Unii vad pe unde calca, altii calca fara sa vada.
    Fondul personal de informatie, ni-l constituim (si structuram) fiecare in alt mod, dar ca orice mar (arbore) indiferent ordinea in care ne intra informatia, extragem din ea doar ceea ce ne este necesar pentru ca fructul nostru sa si fie fruct, si nu orice fruct ci . . . mar..
    Printr-un pod, de casa, al unei case spaniolesti prin care m-a condus destinul meu de emigrant, am gasit un “manual de filozofie” editat cam prin 50 (cu vreo 10 ani inainte sa fi fost “editat” eu, si care zice (in traducerea si adaptarea mea, la limba romana) cam asa:
    “Exista oameni nativamente dotati pentru activitatea filozofica, dupa cum exista si oameni privati de aceasta dotare naturala. Dezvoltarea acestei “capacitati native” fara profesor caracterizeaza “filozoful autodidact”; cultivarea sistematica a acestei naturale dotari, prin deprindere de la altii, origineaza aparitia a ceea ce putem numi “filozoful profesional”.Intre “filozofii profesionali”, doar foarte putini sunt “creatori” (“filozofi creatori”). Majoritatea (filozofilor profesionali) sunt doar raspanditori sau repetitori ai doctrinelor filozofice create de altii”.

  8. MGD says

    Cioplita si rafinata inteligenta bruta ajunge diamantul stralucitor. Prezentarea acestor slefuitori este educativa pentru oricine are ochii deschisi. De o importanta la fel de mare (eu cred ca mai mare) sunt acele forte care au exercitat presiune asupra diamantului. Printre ei este Basescu, dar as fi foarte curios despre ceilalti adversari care v-au transformat si daca ei sunt subiectul unui articol viitor. Va doresc sa gasiti acei oameni prin care experienta cumulata de dumneavoastra sa nu se risipeasca!

  9. Dragos Munteanu says

    Daca o sa continuati in ritmul asta prin 2028 o sa ajungeti la partea care implica marile afaceri nume,date si intamplari cand Kodrutza K o sa fie pensionara si jumatate din populatia tarii analfabeta neputand sa citeasca scrierile dvs.
    PS
    Mare noroc ati avut cu bibliotecarul…eu n-am avut un asa mentor si se vede. Mi-am dat seama prin facultate ca nu poti citi aiurea.

  10. Vidar says

    Mă bucur că ați continuat.Sincer,eram interesat ce a urmat.Din nou,ȘTIU că nu ”înfloriți”nimic.Cu destule deosebiri,avem multe în comun…de aia spun…”ȘTIU”.Iarăși,nu doresc să comentez…Poate,cumva,într-o zi,prin cine-știe-ce-împrejurare,vom putea discuta direct.Abea atunci aş avea de comentat,întrebat…După cum am scris la o postare anterioară,nu mă intereseă nici o altă părere şi nu doresc să comentey

  11. Constantin says

    Buna ziua!
    Comentariul meu nu are nici o legătura cu subiectul acestei postări.
    Ce vreau eu sa va întreb este dacă doriți sa imi fiți mentor, nu vreau sa va stau toată ziua pe cap, 5 minute pe zi pentru mine este suficient, si nu o sa va stresez intr-una cu întrebări, vreau doar sfaturi si lecții pe care dumneavoastră mi le puteți oferi pentru a-mi forma o mentalitate sănătoasa.
    Va mulțumesc si aștept un răspuns!
    O zi buna va doresc!

      • Constantin says

        Nu chiar. Dacă doriți va dau datele personale sa ma contactați. V-am lăsat si mesaj pe Facebook dar fara nici un răspuns si nu ma las pana nu primesc unul favorabil.

  12. Razvan says

    Imi face o mare placere sa va ascult si sa citesc ceea ce scrieti . Multa sanatate domnule Vîntu !

  13. Irina B. says

    Postarea “Un bibliotecar…” imi aminteste de “Poveste fara sfarsit” de M. Ende. Deci nimic nou sub soare…

    • Titulescu says

      Imi vine in minte IL Caragiale. La furat de cirese. Poate intersectam Povestea ta fara sfirsit cu furatul meu de ciresele tale.
      Facem compot. Apoi vedem daca la 9 luni are ADN diferit si tragem o concluzie.